Mihai

„Mihai, încă 275 de etichete!” „Acum”. „Mihai, ai pregătit coletul de 500 de bucăți?”. „Da. L-am început și pe cel de 300”. „Avem nevoie de niște fermoare roșii. Ai timp, dai o fugă?”. „Îmi fac!” „10 bucăți cu „semne cusute”. Mihai, te ocupi, te rog? Trebuie imprimate până la sfârșitul programului”. „Da, da, fără probleme, se rezolvă”. „Mihai, poți, te rog, să ții borseta asta să-i fac o poză? Uite, pun și niște mărțișoare lângă…”

 

Și Mihai zbârnâie. E peste tot și parcă în același timp, rezolvând orice problemă, ajutând la orice e nevoie, așezând, etichetând, ambalând, înnodând.

„Omul bun la toate”, zice mândru, când în sfârșit își ia o pauză, dar nu de relaxare. Tot pentru muncă. De data aceasta, dă interviu pentru seria de articole de pe blog. Și îi place să vorbească despre el și munca lui.

La Atelier, Mihai etichetează produsele, imprimă la presa termică, pregătește coletele, uneori le distribuie și chiar face achiziții, mergând la mercerii pentru accesorii. Face tot ce poate să sprijine buna funcționare a atelierului. Este responsabil logistic, adică mâna dreaptă a doamnei Gabi, coordonatorul de producție. Zâmbește des și nu există nimic care să fie prea greu pentru el. Dacă nu știe sau nu poate, întreabă și cere informații sau sprijin.

Boala, probă eliminatorie la alți angajatori

În vârstă de 38 de ani, Mihai este o persoană cu o poveste de viață nu tocmai banală, așa cum au și ceilalți colegi ai lui. Dar nu vrea să se rețină deloc acest aspect.

Lucrează la Atelierul de Pânză din martie 2018. Aflase de un job la Recicleta (alt program al asociației Viitor Plus) de la un prieten. A venit la interviu, însă nu s-a calificat pentru post, el neavând voie să dețină permis auto. Mai târziu, când Atelierul de Pânză a făcut angajări, fiind deja în baza de date a organizației, a fost sunat și chemat. Acum a fost acceptat, iar el este recunoscător și astăzi pentru acest lucru.

„Trecuse ceva vreme de când îmi tot căutam slujbă. De formație sunt IT-ist, am lucrat înainte la Canon UK, ca suport tehnic”, povestește. „Dar n-am mai putut continua. Apoi am încercat la alte firme, același domeniu. La interviuri mergea totul perfect. Până auzeau de boala mea. Și se opreau”.

Mihai are epilepsie. Prima criză a fost pe la vârsta de 7-8 ani. Au urmat sperietura, panica, ale lui și ale familiei. Apoi medici, spitale, diagnostic, tratamente. Le-a acceptat și s-a obișnuit. A crescut, s-a maturizat, a început să muncească și s-a perfecționat în ceea ce îndrăgește dintotdeauna, calculatoarele. Și acum, în ciuda activităților lui numeroase din Atelierul de Pânză, e la curent cu toate noutățile din lumea virtuală. Se „updatează” când ajunge acasă – după ce face cumpărăturile indicate de mama lui, bolnavă de cancer. Ea gătește, el îi dă o mână de ajutor la alte treburi casnice. Apoi se așează la „butoane”, să nu rateze ceva.

„Îmi pare rău că nu mai lucrez în domeniu. E pasiunea mea. Și cred că sunt bun. Dar, din păcate, nu toate firmele sunt dispuse să angajeze persoane cu dizabilitati, deși statul le oferă acum niște compensații. Dar nu regret că lucrez la Atelierul de Pânză. Pentru că aici am învățat alte lucruri. De fapt, aici e scăparea, e șansa unei persoane cu probleme de sănătate să muncească. Aici se ține cont de aspectul ăsta, ți se oferă tot sprijinul și toată înțelegerea, lucruri la care nu mă așteptam”.

Spectaculos și bun în fiecare zi

Surpriza să găsească un asemenea job a fost mare. Deși la începutul lui 2018, Atelierul se confrunta cu o serie de probleme de ordin financiar – încă din anul anterior statul nu mai oferise beneficii fiscale firmelor care achiziționau produse de la unități protejate – Mihai nu a renunțat la slujbă, mânat de optimismul lui caracteristic. Câteva luni mai târziu, lucrurile s-au stabilizat din punct de vedere financiar. Au fost încheiate parteneriate valoroase, în atelierul de croitorie a fost diversificată gama de produse, în felul acesta au crescut comenzile, au fost angajate apoi și alte persoane. Toate la un loc au dat aripi echipei și întregii întreprinderi sociale. Dacă în primele luni, Mihai a avut un program de 6 ore, în scurt timp s-a lăsat bucuros luat de valul schimbărilor și a ajuns să lucreze normă întreagă, de 8 ore.

„Îmi place să fiu util”. Mijește ochii albaștri și râde. „Niciodată nu m-am simțit ca aici. Chiar e nevoie de mine. Și e lucru rar în țara asta să fie nevoie de persoane cu dizabilități. Îi mulțumesc Deei (project manager-ul) pentru înțelegere. Știu că nu îi e ușor, avand in vedere complexitatea activității, diversitatea personalului. Îți trebuie multă răbdare și empatie să coordonezi o echipă mare, cu oameni diferiți și cu o activitate intensă. Sunt recunoscător și pentru faptul că aici nu trebuie să mă feresc. Mă simt în siguranță. Am făcut vreo două sau trei crize la serviciu. Dar toți colegii au știut ce mi se întâmplă, ce nevoi am, au înțeles. Și le mulțumesc. Pentru atenția și grija lor. Și pentru că plec acasă în fiecare zi cu aceeași mirare: se poate face ceva spectaculos și bun din aproape nimic”.