A doua viață

Camera de croit e suficient de mare să cuprindă în ea zeci de rafturi ticsite cu materiale. Cupoane de pânzeturi colorate, cu flori, dungi, pătrățele sau buline – resturi preproducție care așteaptă să fie decupate și potrivite în modele noi de genți, borsete, rucsăcei. Cupoane din bumbac reciclat, gri închis. Și stive întregi de bumbac natur 100%, gros, rezistent, nevopsit, netratat și neînălbit, unele întregi, altele croite și cu bilețele prinse pe ele, care spun cu scris de mână ordonat oricui trece pe acolo, câte sacoșe S2 ITTC ori is3c sunt tăiate, pregătite de cusut. Pe un suport sunt agățate tipare, și ele împărțite în ordine, în funcție de model sau colecție. Iar în mijlocul încăperii tronează o masă foarte mare, la fel de curată și organizată ca aceea a unui chef bucătar. Scaune nu sunt. Pentru că cine muncește aici nu stă. Croitorul, adică. Traian.

 

Se mișcă potolit, cu pași largi și siguri, de la un capăt la altul al camerei. Ia câte un cupon, îl așază pe masă, desface, suprapune multe bucăți, netezește, măsoară, însemnează cu creta. Apoi plimbă pe deasupra un aparat mare – ghilotina – îl fixează deasupra materialului și îl retează precis în ceea ce va deveni un lot de sacoșe cu maci sau „Miaunică se ascunde”. Împăturește teancul de bucăți atent ca o soacră, prinde în ac bilețelul cu detalii, îl pune pe raft și, cu aceeași liniște imperturbabilă, trece la următorul.

Născut în zodia Fecioarei, adică un perfecționist sadea, în fiecare zi, 5 zile pe săptămână, 4 ore pe zi, Traian își îndeplinește sarcinile de serviciu cu o meticulozitate de invidiat. Nimic nu-l perturbă. A învățat că liniștea, calmul, răbdarea îl țin sănătos. Are 52 de ani. Și lucrează la Atelierul de Pânză de relativ puțin timp – din martie 2021. Dar, ca toți colegii săi, s-a adaptat imediat, uneori având senzația ca e aici de-o viață. Și a ajuns în echipă după ce, în 2019, la 49 de ani, a suferit infarct miocardic și stop cardiac. În urma cărora a obținut pensie de invaliditate, cu drept de muncă de 4 ore pe zi.

 

Noroc sau credință?

 

„Veneam cu soția de la cumpărături și am simțit ceva în neregulă. M-am așezat pe o bancă. Mi-e rău, zic. Cum ți-e rău?? m-a întrebat soția alarmată. Și nu mai știu, am dat ochii peste cap”, își spune Traian povestea începutului noii vieți, în timp ce mâinile își fac mai departe treaba cuminți, calme și sigure.

A stat în comă o săptămână. Nimeni nu-i dădea vreo șansă. Personalul medical i-a spus soției să se pregătească de ce e mai rău. Însă Dumnezeu – în care a început să creadă de atunci – a avut alte planuri. Și s-a trezit.

„Unii zic că a fost noroc. Dar eu nu cred. Când am căzut și soția țipa după ajutor, iar oamenii treceau pe lângă mine dezgustați crezând că sunt beat, a venit un tânăr care m-a resuscitat. Am aflat mai târziu că în ziua aceea nu-i pornise mașina și a fost nevoit să plece spre tramvai. Așa a ajuns acolo. M-a văzut și n-a stat pe gânduri. A pus în practică ce învățase la un curs de prim ajutor. Era prima dată când încerca manevrele de capul lui, dar a mers. M-a salvat. Datorită lui Cristi trăiesc. Lui Dumnezeu, de fapt. Faptul că nu i-a mers mașina și a ajuns la mine atunci nu a fost o întâmplare, sunt sigur de asta”.

 

Inutilitate

 

La aparatul de radio din fereastră se termină știrile și începe o melodie ritmată. Lui Traian îi place. Schițează un zâmbet și verifică biletul cu instrucțiuni de la un cupon nou. O ia de la capăt cu măsuratul, însemnatul, tăiatul, de parcă a lucrat în croitorie toată viața.

„Sunt croitor doar de când am venit aici. Înainte am fost cizmar 30 de ani”, explică bărbatul înalt și viguros care ar fi putut foarte bine să fie sportiv de performanță, actor sau pompier. Pentru că nici cizmăria nu seamănă cu croitoria. Și pentru că și-a demonstrat că poate fi orice, câtă vreme își dorește și se implică.

După infarct, comă, intervenția prin care i s-a instalat un stent și după un concediu medical de 1 an, a fost nevoit să-și caute altceva de lucru – handicapul lui nu garanta că nu va exista pericolul unui alt infarct, iar firma la care lucrase ani de zile nu voia să-și asume vreun risc. Statul degeaba nu era de el. Așa au început căutările unui alt job. Și fiecare refuz îl lovea în orgoliul lui de bărbat activ, dornic de muncă.

„Spuneau că sunt prea bătrân. Și că nu vor oameni peste 50 de ani. Sau că sunt inutil acum, cu boala pe care o am. Că nu mai pot face nimic”, povestește bărbatul.

 

De la început

A fost o perioadă grea, însă Traian a rămas de neclintit și, în timp ce aștepta răspunsuri la CV-urile trimise, a descoperit pasiuni noi care să-l țină activ. S-a apucat mai întâi de grădinărit. În spatele blocului, a săpat, plantat, udat, îngrijit un spațiu verde, transformându-l într-o grădină frumoasă de care să se bucure oricând simte nevoia. Apoi a învățat să gătească. Fără știrea soției. Care, venind într-o zi de la serviciu și văzând pregătite două feluri de mâncare, a izbucnit în plâns.

Pentru că sănătatea devenise prioritate în viața lui, Traian s-a lăsat de fumat. Și de berea de la pescuit, unde a continuat să meargă pentru aer curat și relaxare. S-a lăsat și de șprițurile de la întâlnirile cu prietenii. Iar într-o zi a apărut anunțul de angajare la Atelierul de Pânză.

„Căutau confecționeri. Am venit să dau o probă de lucru. Vă dați seama, fusesem toată viața cizmar. Și m-am așezat eu așa, mare cum mă vedeți, bărbat neîndemânatic, la mașina de cusut… Nu știu ce-au gândit, dar mi-au spus repede și de postul de croitor. Am acceptat imediat. M-a preluat doamna Gabi, în scurt timp am învățat ce am de făcut și aici am rămas”.

Astăzi, la 2 ani și jumătate de la angajare, Traian se bucură de a doua șansă primită de la viață. Găsește bucurie în orice. Mereu implicat și dornic de activitate, când i se oferă ocazia participă la plantări, întâlniri, workshop-uri și alte activități sau petreceri alături de colegii din atelier ori de la celelalte programe Viitor Plus. O dată a ieșit chiar la restaurant cu colegele. Și pentru că se numără printre bărbații în care a supraviețuit cavalerismul, de 1 Martie merge singur să cumpere mărțișoare și flori pentru soție, fiică și doamnele din atelier.

 

Recunoștință

 

Una peste alta, zice el, e mulțumit. Și vrea să trăiască cât de bine poate. Zilnic ajunge la lucru la ora 8.00, nici o secundă mai târziu. Își salută colegii și cele 2 plante aduse de acasă să-i înverzească zilele de ger sau caniculă – o aloe și un cactus. Dă drumul la radio și se lasă câteva minute purtat de muzică. Apoi, la 8.15, începe lucrul. Consultă bilețelele lăsate de doamna Gabi și rezolvă fiecare comandă cu precizie. De regulă, vreo 300 de sacoșe pe zi. Dar ajunge și la 5-600 de bucăți în zile aglomerate. Evident că, tipicar fiind, reușește de fiecare dată să-și îndeplinească sarcinile de serviciu mai bine decât i s-a cerut. La 12.15 îi predă doamnei Gabi stocul realizat, verifică plantele, salută colegii și pleacă acasă. Pe drum zâmbește – știe exact cine-l așteaptă: cum deschide ușa, îi sare în brațe Bella, cățelușa pe care a primit-o fata lui cadou acum 10 ani și pe care, când fiica s-a mutat, nu i-a dat-o în ruptul capului. A păstrat-o lângă el si soție, fiindu-le acum alături peste tot, în grădină, plimbări prin oraș sau în concedii unde își aleg doar hoteluri care primesc animale de companie. Cu Bella lângă el,  pregătește ceva de mâncare, în așteptarea soției. Spre seară, merge în grădină pentru a verifica dacă iubitele lui plante sunt sănătoase, au nevoie de îngrijire, apă. Uneori se bucură de vizitele fiicei de 27 de ani, pe care o iubește mai mult decât orice pe lume. Alteori se întâlnește la o plimbare cu Cristi, salvatorul lui, cu care a rămas prieten bun. Își încheie în cele din urmă ziua lângă soție și cățelușă, recunoscător pentru toate darurile primite și-n ziua aceea.