Ana

S-a angajat la Atelierul de Pânză acum 5 ani. La numai un an după ce a suferit un transplant de rinichi. Cu o voință de fier si un pumn de pastile pe zi, Ana primește fiecare zi de lucru alături de echipă ca pe un dar prețios care i-a schimbat definitiv viața.

 

S-a ridicat de la masa ei de lucru – a doua de pe rândul de la fereastră – și a așezat teancul de sacoșe din bumbac pe un raft.

„Mai am doar una s-o-ntorc, pe-asta. Acum termin, trebuie să le ia doamna Gabi repede”, a spus, în timp ce mâinile parcă îi mergeau singure ”Gata!”, a anunțat energică dupa 5 secunde, ”acum putem să începem. Dar să știi că eu vorbesc mult, nu mă ascund”, a zâmbit vioaie, netezindu-și cu grijă coada șatenă, apoi tricoul cu logo.

Trebuia să fie prezentabilă pentru interviu. Sigură pe ea, cu o hotarâre accentuată de lentilele ochelarilor serioși, a fost prima care a acceptat provocarea de a-și spune povestea. A răspuns pe loc, cu îndrăzneală în ochii mari, fără astâmpăr. ”Eu, eu vreau! Nu mi-e rusine de nimic! Mă cheamă Ana”.

Născută a doua oară

I-ai fi dat 25 de ani. Dar are 34. Și o poveste ”simplă”, i-a spus ea: crescută de bunici, pentru că părinții divorțaseră, la 11 ani a fost diagnosticată cu sindrom nefrotic. A început tratamente chinuitoare în spitale care i-au devenit a doua casă. La 12 ani i-a murit tatăl. La 19, mama. Tot atunci, un rinichi n-a mai vrut sa funcționeze, așa că a început dializa. De 3 ori pe saptămână, când se interna, sau zilnic, acasă. 9 ani a așteptat, pe o listă de la Fundeni, un donator pentru transplant. Minunea s-a întâmplat abia acum 6 ani – un tânăr ajunsese în moarte clinică, iar familia a acceptat să-i doneze organele. Bucuria i-a fost umbrită însă de altă pierdere: cu 2 săptămâni înainte, i-a murit și bunica, femeia care i-a fost alături întotdeauna, care a crescut-o și îngrijit-o cu infinită iubire.

”M-am consolat cu un gând care mi-a venit după transplant. Se spune că atunci când moare cineva, altcineva se naște. Ei, eu cred că bunica mi-a trimis rinichiul. Da, știu că a fost un donator. Dar știu și că a fost trimis de ea. Iar eu m-am născut din nou datorită ei”, a spus Ana cu emoție evidentă.

Fericirea de a veni la serviciu

La Atelierul de Pânză s-a angajat în iunie 2018. Inițial, prietenul ei aflase de job și venise la interviu, după ce văzuse anunțul pe net. El n-a rămas, nu se potrivea cu pregătirea lui, dar, impresionat de ce aflase, i-a spus să meargă ea. Și Ana s-a dus. ”Experiența mea în croitorie era zero, veneam dintr-un domeniu diferit, al vânzărilor, habar n-aveam să fac un tighel. Dar încurajările primite, felul în care mi s-a vorbit, în care a fost înțeleasă situația mea, echipa, programul relaxat, de doar 4 ore m-au convins că e locul ideal. Se fac 5 ani de când sunt aici și nu vreau să plec”, a afirmat cu convingere Ana, zâmbind cu liniște și încredere.

Cu răbdare, determinare și sprijin de la colegi și project manager, a învățat să coase, de mână si la mașină, să taie, să finiseze, să calce, dar să se și integreze într-un colectiv, după ani de zile de lucru pe cont propriu. S-a apropiat de colegele sale – ”am o conexiune aparte cu una dintre ele, dar toate suntem o echipă”, a ținut să precizeze Ana, cu afecțiune. În paralel, și-a terminat școala întreruptă din pricina tratamentelor. Anul trecut și-a dat bacalaureatul. Iar încrederea ei în viitor e de neclintit.

”Vreau să mă dezvolt în continuare, personal și profesional. Încă mă consider o începătoare în atelier, am multe de învățat. Dar mă mobilizează faptul că e un serviciu unde contează calitatea, nu cantitatea. Aici suntem încurajate să fim creative. Nu simt vreo presiune, vin fericită la serviciu și cred că ăsta e cel mai important lucru”, a adăugat tânăra, cu glasul cald, în care se ghicea încântarea.

Câte o lecție prețioasă din fiecare experiență

Susținerea situației ei speciale – beneficiar de transplant de rinichi, deci cu certificat de persoană cu dizabilitate – este încă o realitate pe care Ana o trăieste pentru prima dată la Atelierul de Pânză. Acest lucru îi asigură confortul psihic necesar să lucreze senină, să se bucure de toate realizările profesionale, dar și de viața personală.

”Vin bucuroasă, plec acasă la fel, nerăbdătoare să-mi văd papagalii și pisica. Povestesc cu prietenul meu – pe care l-am cunoscut în spital, am făcut amândoi transplant în aceeași perioadă – tot ce am făcut și învățat. Subliniez:  învăț zilnic, și nu doar ce ține de atelier. Îmi plac toate programele asociației Viitor Plus și merg la orice întâlnire organizată pentru angajați. Așa am învățat, de exemplu, cum să reciclez și să am grijă de mediu, acasă deja mi-am format obiceiuri sănătoase: nu mai las să curgă apa când mă spăl pe dinți, reciclez diferențiat, pe sortimente de deșeuri – plastic, hârtie, sticlă, biodegradabile”.

O amintire, o întâmplare semnificativă din atelier sau un obiect anume la care a lucrat și care i-a rămas aproape de inimă?

”Greu de spus”, a râs. ”Pe toate le am în inimă! Obiectul preferat e simplu: sacoșa imprimată cu versurile lui Nichita Stanescu – “Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi/și ți-aș săruta talpa piciorului,/nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea,/de teamă să nu-mi strivești sărutul?”… Întâmplare? Aș alege una amuzantă. Ne-a invitat Teia, acum vreo 2 ani, la o întâlnire, eu înțelesesm că e una de lucru. Se desfășura la un loc de joacă și auzisem că se vor verifica și cunoștințele noastre despre reciclare. Ne-am strâns toți angajații din toate programele, eram serioși, eu aveam emoții. Ne-am așezat pe niște scaune. Mi-era frică, nu prea fusesem atentă când ni se explicase despre reciclare, așa că am luat un pliant și l-am pus sub picior, ca pe fițuică. Asta e, scăparea era să copiez la examen, dacă nu știam. Și, cum așteptam eu ”subiectele” – îmi bătea inima-n piept să se spargă, nu alta – deodată, în liniștea aia, a început să cânte muzica și am fost invitați la petrecere! Nu era nici un examen, ne chemase să ne distrăm…” Râsul sincer al Anei făcea inutile alte cuvinte: totul de la job era o plăcere pentru ea, inclusiv un posibil examen, cu tot cu emoțiile lui.

”N-am niciun drept să mă plâng!”

S-a ridicat de pe scaun, tot surâzătoare. Ultima intrebare n-a întristat-o. Dimpotrivă. A răspuns senină, cu același optimism incredibil:

”N-am curaj încă să fac un copil. Cred că atât îmi mai lipsește. Dar cine știe… Aș vrea. Ar vrea și prietenul meu. Când ne-am internat amândoi cu Covid, n-am știut unde să lăsăm papagalii și pisica. Ce facem într-o situație ca asta cu un copil?! Dar ne gândim… Nu, nu de boală mă tem. Iau un pumn de pastile pe zi. Dar urc acum în al 7-lea an de când trăiesc o nouă viață. Sunt boli mai grave pe lumea asta, n-am nici un drept să mă plâng eu!”

Ana s-a întors în atelier, și-a făcut curat la masă, așa cum se cuvine. Terminase programul. Și-a luat geanta, haina și le-a salutat pe fete afectuos, urându-le spor la treabă în continuare. Și, pe o ploaie măruntă și rece, ea a ieșit cu pas energic, grăbindu-se bucuroasă spre casă. Cealaltă casă.