Ochi albaștri

Știți, există momente, împrejurări, OAMENI care, din clipa în care le-ai trăit/i-ai întâlnit, ți se imprimă în toate simțurile. Acolo rămân. Și îți revin în memorie ori de câte ori apare vreo situație asemănătoare. Auzi ceva. Sau te reîntâlnești cu EI. Așa mi se întâmplă mie cu Vlad. Vlăduț. Ochi albaștri.

Era prima mea zi de activitate la sediu de când mă mutasem la Atelierul de Pânză de pe un alt program. Venisem în vizită, să cunosc noua echipă. Să iau interviuri, să fac fotografii, să aflu tot ce puteam în 2 zile și-mi era necesar pentru job. Era zi de ianuarie, adică aveam haine groase cu mine, pe lângă geanta cu laptop-ul și rucsacul doldora de toate nimicurile. (Nu vreau să plictisesc cu detalii, dar trebuie să construiesc cadrul, e important pentru ce va urma).

Am început ziua cu ședința de comunicare. Am ținut-o în biroul Recicleta, grație generozității colegilor din acest program care nu aveau nevoie în acel moment de întregul spațiu. Era acolo un singur tânăr, așezat la birou.  L-am salutat din mers, neatentă, agitată, emoționată, cu mintea la ale mele. Mi-a răspuns, dar nu și-a ridicat prea mult capul din computer. Și-a văzut în continuare de treaba lui. Noi ne-am făcut comozi, am parcurs ședința, apoi a trebuit să ne mutăm în biroul de vizavi, pentru următoarele taskuri ale zilei. Colegii din București „s-au relocat” repede. Am încercat și eu și am considerat că sunt mai rapidă dacă-mi iau toate lucrurile o dată. Mi-am pus rucsacul pe un umăr, geanta cu încărcătoare și alte device-uri pe altul, geaca la subraț, pe laptop am așezat agenda, pixurile, cafeaua, apa, mouse-ul și m-am îndreptat cu pași mici spre ușă, atentă să nu-mi cadă, alunece, se verse toate cele. Nu luasem în calcul ușa închisă, așa că m-am oprit nesigură în fața ei. Să mă întorc la birou cu toate tefere în brațe părea imposibil. „Scuze, îmi poți deschide tu ușa, te rog? …”, m-am hotărât să-l întreb pe tânărul preocupat.

„Pleci sau rămâi?”

Și atunci l-am văzut. Și am rămas mută. S-a ridicat, ajutându-se de două cârje. Nu avea piciorul drept. A venit spre mine zâmbind cu cel mai blând și  frumos zâmbet pe care l-am văzut eu în iarna asta. Cu obrajii îmbujorați – știți, cum sunt copilandrii ăia brusc intimidați, de le cuprinde roșeața și vârful urechilor. Și cu niște ochi albaștri absoluți. Sprijinit în cârja aia gri, mi-a deschis larg ușa, zâmbind.

”Am încercat mai multe proteze de-a lungul anilor. Nu pe cele mai scumpe, e adevărat, pentru că nu-mi permit. Cu toate astea, până acum doar cârjele m-au făcut să mă simt bine, relaxat, eu”, îmi spune Vlăduț în ziua în care i-a venit rândul la interviu. E la fel de zâmbitor și senin ca în ziua în care l-am cunoscut. Nu e prima persoană cu dizabilități pe care am întâlnit-o în experiența mea de reporter social, apoi de manager în proiecte cu beneficiari din rândul categoriei de tineri defavorizați – cu deficiențe sau probleme de sănătate. Dar este unul dintre cei care m-au impresionat cel mai mult. Cu povestea, cu acceptarea, cu adaptarea și mai ales cu optimismul și bunătatea de invidiat de oricare alt om cu 2 mâini și 2 picioare, „normal” cum s-ar zice.

Povestea s-a întâmplat cu puțin timp înainte de a împlini 12 ani. Abia venise de la școală. Se urcase pe bicicletă și stătea așa, nehotărât. „Ce faci, pleci sau rămâi, m-a întrebat bunică-mea, Dumnezeu s-o ierte. Știu că ne-am uitat așa, lung, unul la altul. Și până la urmă am plecat. În 2 ore eram la spital”.

Norocul

Vlăduț a plecat atunci de-acasă, din Bacău, cu sora lui și două verișoare, la barajul de la Galbeni, de pe râul Siret, aflat la 12-13 kilometri de oraș. Voiau sa fotografieze peisajul. Curajos, el s-a urcat pe un bolovan mare și greu cam de o tonă și jumătate. Într-o clipă de neatenție, a alunecat și stânca s-a rostogolit peste el. I-a retezat piciorul drept pe loc.

A fost conștient tot timpul, a văzut oamenii strânși în jurul lui, ambulanțele, oamenii care au ridicat piatra imensă de pe el, a văzut targa. Doar la picioare nu s-a uitat, nu l-a lăsat nimeni până a doua zi, când și-a zis: îl mai am pe stângul, am avut noroc. Acceptarea a fost mai bruscă decât și-ar putea închipui cineva.

După cinci săptămâni de spitalizare, Vlăduț s-a reîntors acasă. N-a fost ușor să se adapteze, însă familia l-a sprijinit în fiecare secundă cu tot ce a fost nevoie. În perioada de recuperare, și-a petrecut timpul dezlegând misterele computerelor și windows-ului, oferindu-și serviciile contra cost. La un an, s-a urcat din nou pe bicicletă, care îi este și astăzi mijlocul de transport preferat. Și s-a reapucat și de fotbal.

„Cred că am rupt vreo 10-12 perechi de cârje pe teren. Dar nimic nu mă poate opri sa fac sporturile care mi-au plăcut de mic”, zâmbește Vlăduț, cu aceeași roșeață adolescentină în obraji.

Experiențe care-l cresc

Pentru că șansele să aibă o evoluție firească în orașul lui erau prea mici, părinții l-au încurajat să plece în Italia, la mătușa sa. A stat acolo un an și jumătate, timp în care a continuat să practice sporturile favorite. Așa a fost contactat de o echipă de fotbal formată din persoane cu amputații de membre, însă baza de antrenament era la 300 de kilometri, nu putea merge frecvent. A vrut să participe la ciclism paralimpic, dar și la polo, fiind un bun înotător. Însă  avea nevoie de certificat de dizabilitate eliberat în Italia. Și până să înceapă vreun demers să-l obțină, a venit pandemia. Așa că s-a întors acasă.

”Am muncit în Bacău, m-am angajat pentru perioade scurte, dar nu era ce-mi doream, ce știam eu că pot face, unde voiam să mă dezvolt. De cele mai multe ori am fost refuzat chiar de firme care oficial susțineau persoanele cu dizabilități. Nu, din păcate Bacăul nu era un loc unde oameni ca mine puteau trăi decent, cu satisfacții personale și profesionale”, spune Vlăduț, dar nicidecum afectat. Ci doar cu experiență în plus. Care l-a determinat să nu renunțe la idealurile lui și să caute, să obțină mereu mai mult. Pentru că știe că poate și că merită. Și că va avea întotdeauna susținerea familiei în tot acest proces.

Atelierul îl aștepta

 

La fel cum știe că prietenii i-au rămas alături de atunci, de când era un puști de 12 ani. Chiar unul dintre ei, mutat in București, l-a chemat să locuiască împreună. Era vorba de capitală, cu siguranță oportunitățile erau altele. Așa că, la începutul lui 2022, s-a mutat. Pe OLX a găsit rapid anunțul de angajare la Atelier. A trimis CV-ul. Și într-o săptămână era deja cel mai tânăr membru în echipă.

„M-au primit cu căldură de la început. Iar Andreea (project manager-ul) m-a ajutat mult. Evident, mai am momente de căutare, de indecizie uneori. Dar îmi revin repede”, zâmbește blând. ”De aceea, din iunie până în octombrie am făcut o pauză, nu știam precis dacă să rămân în București. Nu e ușor nici în orașe mari, evoluate. Pe grupurile de persoane cu dizabilități vezi că preocuparea generală este să găsească parteneri în relații. Nu joburi. Nu subiecte interesante. Să fac sport de performanță de unul singur e prea scump. Varianta ar fi sa am relații, așa-zisele „pile”. Dar n-am. Așa că am plecat acasă, să mă gândesc în ce direcție o iau. În octombrie m-am întors. Și parcă mă așteptau toți, exact așa m-am simțit când am intrat din nou pe ușa atelierului”.

„N-aș schimba nimic din viața mea”

Acum, Vlăduț este angajat la Atelier, cu program de 4 ore. Alte 4 ore lucrează la Recicleta, pentru a obține un venit financiar mai bun. Vrea să rămână cât mai mult în Viitor Plus. Dar nu va refuza nici o altă oportunitate, daca aceasta i se va ivi în cale. E bun în ceea ce face, o știe și el. Și învață în fiecare zi să devină și mai bun.

„Deocamdată nu vreau să plec de unde sunt. Momentan sunt aici și mă bucur de orice experiență. Îmi place ce fac, cum trăiesc, am o familie care mă susține, am prieteni, am un loc de muncă unde mă simt bine. Nu, n-aș schimba nimic din viața mea. Sunt bine cum sunt, iar viața mea m-a făcut așa”.

Nu știu ce am mai făcut în ziua aceea de ianuarie, imediat după ce Vlăduț mi-a deschis ușa. M-am bâlbâit, am ieșit repede, nu mai știu. Cert e ca mi-a venit să plâng. Și, deși îl cunosc mai bine acum, deși știu ca e unul dintre cei mai demni OAMENI pe care i-am cunoscut și că mila, compasiunea, lacrimile sunt ultimele lucruri pe care și le-ar dori, Vlăduț–Ochi-Albaștri de numai 23 de ani îmi trezește de fiecare dată un nod în gat. Dar nu de tristețe. Ci de o emoție, o mirare, o bucurie că am cunoscut o persoană atât de frumoasă ca el. De dinăuntru pân-afara și-napoi.

UPDATE

De la perioada în care am documentat acest articol și până acum, s-a mai produs o schimbare în viața profesională a lui Vlăduț. Și-a luat întreaga normă de lucru la Recicleta, acum având funcția de coordonator logistic. Iar acest lucru se datorează în primul rând faptului că  – posibil ca Vlăduț să nu știe pe de-a-ntregul ce impresie a lăsat în echipele în care a lucrat sau lucrează – a fost încurajat permanent să se implice și să evolueze.

„Când s-a întors în Atelier, i-am sugerat să se implice în cât mai multe proiecte, să participe la evenimente, astfel încât să-l remarce colegii, să îi vadă calitățile. Meritul este al lui în totalitate, și-a dorit și el schimbarea, a acceptat cu rapiditate să se implice în toate acțiunile care au urmat, indiferent de programul din care făceau parte, iar acum se bucură cu adevărat de o îmbunătățire a vieții lui profesionale. Florin, managerul de la Recicleta, l-a remarcat de la început, i-a apreciat calitățile și astfel i-a oferit funcția de coordonator logistic – job care nu este doar mai ofertant din punct de vedere financiar, ci reprezintă o evoluție a lui din punct de vedere profesional și care îi va deschide noi oportunități”, a completat Andreea Dobre, managerul Atelierului de Pânză,  acest articol.

 

Așa cum bine știți, Atelierul de Pânză este o întreprindere socială cu statut de unitate protejată autorizată, peste 50% dintre angajați fiind persoane cu dizabilități. Aceștia gasesc aici un loc de muncă sigur, care să le ofere confort si siguranță, să le redea incredearea în ei, în potențialul lor, să le crească stima de sine, să îi sprijine în reintegrarea în câmpul muncii în urma unor accidente sau afecțiuni grave.