La un moment dat, cineva care era puțin visător și vroia aventuri interminabile și-a pus speranța într-o sacoșă: a luat sacoșa preferată și i-a dat drumul de la etajul de la care locuia, cu gândul ca și el să ajungă atât de departe pe cât va zbura sacoșa lui. Spre surprinderea lui, sacoșa nu a căzut, ci și-a luat cuminte zborul. Puțin câte puțin a trecut prin dreptul blocurilor, pentru a se confunda mai departe cu norii. Bucuros, personajul se întreba dacă o să-și mai vadă vreodată sacoșa.
Fără a încerca să atrag scepticismul cititorilor, vă spun cu sinceritate că sacoșa a zburat multe zile până s-a oprit. Nu a stat pe loc, iar în locul în care a ajuns rar calcă picior de om în acest anotimp. A ajuns pe tărâmul vântului.
În Retezat. Pe vârf, nu la poale. Sacoșa s-a oprit lângă alte obiecte făcute de mâna omului și s-a camuflat în peisajul din jur.
Nu peste mult timp, personajul trecând prin aventuri zilnice(aglomerația de la metrou, provocările folosirii unui scaun de birou cu prea multe roți, luptele cu pungile gratis ce îi sunt înmânate zi de zi la orice magazin) a simțit chemarea unui aventuri mai mari. A doua zi a luat drumul Retezatului.
A treia zi a avut parte de o surpriză. A recunoscut-o din prima, cu toate că era puțin înghețată. De data aceasta nu i-a mai dat drumul să zboare, ci a purtat-o cu el și pe alte vârfuri.
E ceva aparte să trăiești aventuri alături de sacoșa ta aventuroasă. Această compunere ar putea fi o metaforă. Personajul a crezut în sacoșa în care și-a pus speranțele și a ajuns departe. Nu știm dacă sacoșa l-a chemat acolo sus. Dar pozele sunt reale și atunci cine să mai distingă între metafore și realitate?
Lasă un răspuns