Trei picuri mi-au căzut pe costum când am ieșit din adăpost. S-au impregnat repede în material, iar faptul că nu am piele m-a lipsit de senzația de rece firească. Stăteam încă în prag și parcă ceva mă reținea să fac primul pas. Mi-era teamă ca nu cumva să fi avut dreptate, mi-era teamă că realitatea îmi va confirma previziunile cele mai sumbre. De fapt, mi-era teamă atât cât poate unui super-erou să-i fie, și, mai ales, atât cât poate unei sacoșe să-i fie. Era o teamă metafizică.
Și totuși pasul trebuia făcut. După soare, părea să fie după- amiază. După zgomotul de pași de pe stradă, părea să fie ora la care oamenii ies de la serviciu. Trebuia să-mi aleg un moment și nu mă puteam decide. Pentru că nu știam când să fac pasul, am ales să zbor. M-am ridicat ușor în aer și am luat-o pe stradă. Teama mea nu a fost în van. Bumbacul meu organic a început să tremure, semn că foșnitorincii erau în preajmă. După vreo 50m, realitatea s-a arătat așa cum este ea: plină de foșnitorinci rătăciți, umbre ale pungilor curate cumpărate pe nimic din magazin, cu semi-transparența lor ca simbol al confortului. Mă așteptam la asta, și totuși, numai un magician ar fi putut să-mi preschimbe expresia de uimire de pe față: numărul lor era copleșitor!
I-am surprins în pozițiile din care s-au eliberat de sub nămeți: distorsionați, pe dos, în vecininătăți insalubre, călcați în picioare, vizitați de câini, așteptând cuminți să cucerească lumea. priviți-i numai:
Alții tocmai se dezmorțiseră și începuseră să umble prin jur, căutând locuri verzi unde să se așeze( este lucru știut că foșnitorincii sunt atrași de viață, de vegetativ, încercând să aibă ce nu pot avea niciodată):
cu fiecare pas înainte, întâlneam alți și nenumărați foșnitorinci, de fapt, același foșnitorinc de plastic cu noi forme, culori și atitudini, dar urmărind același țel: să acopere verdele din jur. S-a întâmplat cum am prevăzut: zăpada i-a eliberat, iar ei s-au răspândit mai repede decât am putut eu să-i reperez, fâșâitul expansiunii lor însoțind zgomotele cotidiene. Pentru mulți, de neobservat, pentru mine, un semnal de alarmă.
Soarele era deja la apus când reciclatorul meu, obosit și supraîncălzit, a luat o pauză. Cei trei picuri mi se uscaseră demult. Chiar dacă aș considera cu modestie că incursiunea mea de azi a fost o nouă victorie, sunt totuși pus pe gânduri. Și mi-ar plăcea să nu fiu însoțitorul gândurilor mele, pentru că nu sunt niște gânduri îmbucurătoare. Nu mă pricep la matematică, dar când văd din ce în ce mai mulți foșnitorinci, știu că se înmulțesc. Iar dacă nimeni nu are de împărțit ceva cu ei, din nou mi-e teamă că suntem în pericol.
p.s.: suntem în pericol.
Ne mai poate ajuta o lege care sa interzica comercializarea pungilor de plastic in magazine. Sa ne rugam impreuna sa intre in functiune cat mai repede…
eu nu prea stiu cum funcioneaza legile, gabri. dar ma gandesc ca inainte de legi, e nevoie de altceva, de ceva nou, despre care o sa va povestesc in curand, pentru ca trebuie sa-si faca nea rafiescu timp,el fiind detinatorul povestii. ce pacat ca nu are si el un blog, e tare retrograd
sau poate ca Supereroul nostru poate sa isi puna armele in actiune si sa le deschida ochii la cei de mai sus astfel incat sa nu mai lase pungile de plastic la vanzare. Ce zici supereroule?!
gandhi a spus: Mă opun violenţei pentru că şi atunci când pare să facă bine, binele e doar temporar. Răul pe care îl produce e permanent.
iulian a spus:sau poate ca Supereroul nostru poate sa isi puna armele in actiune si sa le deschida ochii la cei de mai sus astfel incat sa nu mai lase pungile de plastic la vanzare
pe cine sa aleg?
pai nu e de ales, cele doua afirmatii nu se contrazic… arme sunt si florile, zambetele, tacerea sau o simpla petitie 🙂
deci arme sau petitie, iulian? acum ori niciodata.
`-, i was reading this same blog topic from another blog, i guess this topic is getting popular *”